Cetatea este situată pe malul Dunării, în punctul „ Pontonul Vechi” sau „Eski Kale” (în lb. turcă Cetatea Veche), pe un promontoriu, în apropierea unuia dintre cele mai importante vaduri ale Dunării.

Primele cercetări arheologice au demarat în 1953 printr-un sondaj efectuat de colectivul de la Dinogeția, condus de prof. Gh. Stefan. Scopul urmărit era acela al identificãrii așezării medievale. În 1955 un colectiv alcătuit din I. Barnea (responsabil), Bucur Mitrea și N. Angelescu de la Muzeul Național de Antichități București, realiza prima săpătura de salvare de-a lungul plajei inundabile a Dunării, la ruinele instalațiilor portului din epoca romana de la cetatea Noviodunum. Colectivul a mai efectuat în anii 1964, 1967, 1970 si 1971, sondaje pe latura de est, sud și vest.
Cercetările arheologice de la cetatea Noviodunum, conturează imaginea unei asezări fortificate cu caracter urban, a cărei importanță o detașează net, din toate punctele de vedere, de celelalte centre dobrogene din secolele X-XIV.

În anul 1995, Institutul de Cercetări Eco-Muzeale Tulcea a înscris în programul de cercetare, reluarea săpăturilor arheologice de la Noviodunum. Cercetarea arheologică desfășurată prin proiectul Noviodunum 2000, inițiat de Victor H. Baumann, urmărea în prima faza, raportul dintre așezarea civilă delimitată de valurile de pământ și cetate, precum și degajarea unor segmente din incinta de sud și din edificiile intramuros. În a doua etapă, programul urmează să fie continuat de restaurarea și punerea în valoare a edificiilor, a  zidurilor descoperite și includerea sitului de la Noviodunum în circuitul turistic.

Necropola tumulară a cetății a fost cercetată de Gavrilă Simion de la Muzeul de Istorie și Arheologie Tulcea, între 1958 si 1992. Până în prezent au fost cercetate 30 de movile, reprezentând jumătate din numărul celor existente. Informațiile desprinse din cercetarea necropolei se referă la perioada cuprinsă între sfârşitul secolului I și sfârşitul secolului II p. Chr. și scot in evidență riturile și ritualurile funerare practicate la Noviodunum în epoca romana timpurie.

Cetatea Noviodunum este situată în punctul „Pontonul Vechi” sau „Eski Kale” (in limba turcă Cetatea Veche), la approximate 2 km de orașul Isaccea, pe un promontoriu, in apropierea unuia dintre cele mai importante vaduri ale Dunării, de pe cursul său inferior.

Datorită poziției sale geografice, Noviodunum a avut un important rol strategic si economic înaintea venirii romanilor, care s-a accentuat în perioada romană, romano-bizantină, medie-bizantină și în evul-mediu.

LOCUIREA ROMANĂ

Odată cu anexarea teritoriului dintre Dunăre și Mare – Dobrogea – la provincia Moesia Inferior în perioada împăratului Vespasian, Noviodunum își începe evoluția economică, militară și urbană, ca bază principală a flotei romane de la Dunărea de Jos – Classis Flavia Moesica – , și sediu al altor unități militare (detașamente ale leg. V Macedonica și, după mutarea acesteia în Dacia, la Potaisa în 167, ale leg. I Italica, leg. XI Claudia și al unității de Milites Primi Constantiniani), dar și ca punct terminus al drumului militar și comercial care traversa Dobrogea venind de la Marcianopolis și care întâlnea aici drumul de limes, care urma malul drept al fluviului.

Recunoașterea oficială a importantei așezării și a statutului său este dată de ridicarea acesteia la rangul de municipium la sfârșitul sec. II p.Chr.

În epoca Dominatului, Noviodunum rămâne stație importantă de flotă și sediu al leg. I Iovia Scythica în a cărei sarcină cădea apărarea graniței de nord a provinciei. Aici își avea în continuare sediul prefectul flotei de la Dunărea de Jos, numită acum Classis Ripae Scythicae.

Săpăturile arheologice de la Noviodunum au fost inițiate în 1953 și au continuat în anii 1955-1956, 1964, 1967, 1971-1973, 1976 de un colectiv condus de Ion Barnea, care a fost secondat de Bucur Mitrea, Nita Angelescu și Alexandru Barnea.

Descoperirile arheologice, din prima epoca a fierului, getica, elenistica, apoi păstrarea de către romani a numelui de origine celtica menționat în unele surse literare, ne arată că așezarea romană a suprapus una getică.

Observațiile din teren, însoțite de studiul de aerofotogrametrie ne arată o fortificație de dimensiuni mari de cca. 350 x 250 m. La S și E de cetate se întinde pe o suprafață mare, așezarea civilă înconjurată de trei valuri de pământ cu șanțuri de apărare, iar dincolo de valuri până la 4-5 km distanță se întind necropolele care aparțin diferitelor etape de locuire.

Toate aceste observații, sunt suplinite de informații epigrafice care atestă o populație formată din militari, veterani și civili romani sau greci, care redau dimensiunile și importanța uneia dintre cele mai importante așezări din Moesia Inferior.

Astăzi, de-a lungul plajei se pot observă pe cca. 300 m și o lățime de cca. 15 – 20 m, ruinele dinspre N ale orașului și portului antic. Săpăturile arheologice de salvare de pe faleza Dunării, au stabilit „trei faze” de refacere a fortificației. Totodată, s-a observat existența unor edificii importante – două thermae, locuințe, o basilica și zidul de incintă nordic prevăzut cu 7 turnuri de apărare semicirculare la exterior, dintre care două flancau o poartă sau o instalație portuară.

În anul 1995, Institutul de Cercetări Eco-Muzeale Tulcea a înscris în programul de cercetare, reluarea cercetărilor arheologice de la Noviodunum. Proiectul de cercetare, a fost elaborat de V.H. Baumann și urmărea în prima faza, raportul dintre așezarea civilă delimitată de valurile de pământ și cetatea cu zidurile de piatră, degajarea unor segmente din incinta de sud a cetății și din edificiile intramuros. În a doua etapă, programul de cercetare, urmează să fie continuat de restaurare și punere în valoare a edificiilor și zidurilor descoperite.

Investigațiile arheologice din ultimii ani zece ani s-au concentrat pe incinta de SE, unde au fost cercetate trei turnuri – Turnul Mare, Turnul de Colț și Turnul A – evidențiindu-se mai multe faze constructive.

Cercetările efectuate în anul 2005 în zonele de E și de V ale Turnului Mare, au dus la descoperirea unui sanț și a unui val de pământ, care aparțin celei mai vechi fortificații de la Noviodunum, foarte probabil faza de pământ a castrului din sec. I p.Chr.

Potrivit descoperirilor arheologice, numismatice și a surselor literare, orașul a supraviețuit până la jumatatea secolului al VII-lea, cele mai târzii monede fiind de la împăratul Heraclios.

LOCUIREA BIZANTINĂ ȘI MEDIEVALĂ

Așa cum precizam în textul referitor la locuirea romană, săpăturile arheologice de la Noviodunum au fost inițiate în 1953 de un colectiv condus de Ion Barnea, care a fost secondat de Bucur Mitrea, N. Anghelescu, în primele campanii și de Al. Barnea în următorele. Cercetările arheologice din perioadele sus menționate, au vizat incinta nordică, care se afla într-un continuu proces de distrugere, datorat acțiunii apelor Dunării.

Colectivul de cercetare de la Noviodunum a efectuat în anii 1964, 1967, 1970, 1971 si 1973, o serie de sondaje pe incinta de est. De asemenea, în 1973 au fost efectuate cercetări și pe incinta de sud.

În anul 1990, F. Topoleanu și Gh. Manucu –Adameșteanu au realizat o serie de săpături în așezarea civilă din apropierea cetății. Cu această ocazie a fost identificată existența unui nucleu de locuire din secolul al XIII-lea, ce suprapune o necropolă, ce a funcționat în secolele XII-XIII și mai multe niveluri de locuire din secolul al XI-lea, care la rândul lor suprapun complexele de epocă romano-bizantină.

În anul 1995, Institutul de Cercetări Eco-Muzeale Tulcea a înscris în programul de cercetare, reluarea săpăturilor arheologice de la Noviodunum.

Cercetarea așezării civile din epoca medie- bizantină, a fost inițiată în 1990 și a fost continuată prin cele doua secțiuni magistrale în anii 1995-1997 și 2003.
Complexele, materialul arheologic recoltat, în special monedele, par să indice că locuirea din zona extra muros să se fi reluat la sfârșitul secolului al X-lea în același moment cu locuirea din cetate.

Investigațiile arheologice au relevat existența unei așezări deosebit de înfloritoare în secolul al XI-lea, marcată de distrugerile populațiilor migratoare: pecenegi, uzi și cumani. Se pare că în urma atacului cumanilor din 1095, locuirea extra muros încetează, zona fiind ocupată de o necropolă plană de inhumație, unde s-au practicat înmormântări în secolul al XII-lea și începutul secolului al XIII-lea. Locuirea în zonă este reluată în primele decenii ale secolului al XIII-lea, dar nu pentru o perioadă lungă de timp, datorită distrugerilor provocate de tătari în 1242. Totuși, cercetarile arheologice din 2003 ne aduc argumente noi, că așezarea civilă a continuat să fie locuită și după 1242, până la cucerirea otomană de la începutul secolului al XV-lea.

Începând cu anul 1997, cercetările s-au concentrat asupra incintei de sud și a zonei intra muros. Descoperirile prilejuite de aceste cercetări, au evidențiat o depunere consistentă din secolele X-XV, depășind pe alocuri 2-3m grosime, locuirea romană fiind surprinsă în câteva puncte: Turnul Mare, Turnul de Colt și Turnul A, unde s-au descoperit mai multe monede și tezaure monetare, dar și o cantitate foarte mare de ceramică și obiecte caracteristice acestei epoci.

În cetate și în așezarea civilă, au fost decoperite mii de monede, un număr mare de sigilii, obiecte de podoabă și de cult, arme, piese de harnașament, unelte, ceramică locală și de import ce impresionează prin cantitate, calitate și varietatea formelor. Se mai pot adăuga la aceste mărturii numărul mare de monede, sigilii și obiecte, ce provin din descoperiri fortuite din zona cetății Noviodunum.

Toate aceste descoperiri, conturează imaginea unei așezări cu caracter urban, fortificate, a cărei importanță o detașează net, din toate punctele de vedere, de celelalte centre dobrogene din secolele X-XV.

Dr. Aurel – Daniel STĂNICĂ
Cercetător arheolog
Institutul de Cercetări Eco-Muzeale Tulcea

http://icemtl.ro/
http://www.noviodunum.ro,
http://blog.noviodunum.ro,
http://pro.noviodunum.ro/
http://icemtl.academia.edu/StanicaAurelDaniel